Dramaturgia modernă reinterpretează piesele lui Shakespeare, lucru văzut pregnant în această ediție a Festivalului Shakespeare de la Craiova. Identitatea umană este complexă, oamenii nu pot fi reduși la etichete morale simple, iar dramaturgia modernă și contemporană caută să exploreze conflictele interioare, contradicțiile și fragilitățile personajelor. În acest sens, ea caută să umanizeze personajele, nu le absolvă de responsabilitate, dar încearcă să înțeleagă mecanismele care stau la baza acțiunilor lor. Accentul se deplasează de la acțiune și morală către complexitatea identității umane, iar personajele lui Shakespeare sunt valoroase tocmai pentru că reflectă polivalența condiției umane, ele au conflicte interioare, dorințe contradictorii, nesiguranțe și transformări. În general, personajele lui Shakespeare erau adesea privite prin rolurile lor dramatice: eroul, tiranul, îndrăgostitul, trădătorul, încadrate într-un tipar, dar acum sunt privite prin prisma motivațiilor psihologice care pot deveni la fel de importante ca faptele. Dramaturgia modernă este interesată de întrebarea „De ce?”, nu doar de „Cine are dreptate?”, de ce experiențe au modelat personajul, există contradicții între ceea ce face și ceea ce simte, ce traume, frustrări sau constrângeri sociale l-au determinat să acționeze astfel. O astfel de reinterpretare a unui personaj din Shakespeare am văzut-o în această ediție a Festivalului Shakespeare și anume Ofelia. Afterlife. Ea este reinterpretată ca o persoană care caută să-și afirme vocea într-un univers dominat de autoritatea masculină. Nebunia ei poate fi văzută ca o formă de rezistență. Dar cum poți „apăra”un personaj precum Richard al III-lea? Acest lucru l-a reușit adaptarea lui Șerban Fleancu după Richard al III-lea și Henric al VI-lea, cu Liviu Cheloiu în rolul lui Richard al III-lea, producție a Teatrului Tony Bulandra din Târgoviște. S-a urmărit umanizarea personajului, recuperarea vocii individuale și explorarea psihologiei sale profunde. Un one man show este o formă de teatru intimă și foarte dificil de construit, dar specială datorită relației directe cu spectatorii. E greu pentru actor să ducă singur toată reprezentația, să susțină energia necesară, să construiască intriga împreună cu spectatorii care nu tot mereu îi sunt un partener apropiat de dialog. De cum am intrat în sala de spectacol, ID Sârbu a teatrului Marin Sorescu, m-a izbit faptul că în centrul ei se afla o masă mare înconjurată de scaune. Una dintre plasatoare m-a îndemnat să mă așez pe unul din ele, dar cum sunt o fire timidă și mă feresc de a fi parte activă a unui spectacol, m-am așezat discret într-un colt, sus, în gradenă. Îmi place să fiu spectator, să am o vedere de ansamblu asupra spectacolului, nu să mă implic activ. Cum a fost piesa? Fenomenala. Jocul actorului a fost versatil, a interpretat personajul principal aflat în criza existențială, dar și mai multe personaje prin schimbări de voce, corporalitate, fiind ajutat de câteva ori de persoanele aflate în jurul mesei, care vrând-nevrând au devenit parte din poveste.
Cei doi regi Richard al III-lea
Există două imagini importante ale regelui Richard al III-lea- cel real, figura istorică și Richard al III-lea, personajul creat de către Shakespeare. Istoria este scrisă de câștigători, iar Richard al III-lea a fost ultimul rege din dinastia Plantagenet, după moartea sa venind la putere dinastia Tudor ce avea tot interesul să îl prezinte ca pe un tiran uzurpator și criminal. El a a domnit între 1483 și 1485, iar Shakespeare a trăit între 1564 și 1616. Propaganda Tudorilor încă mai avea ecouri, așa că imaginea sa e posibil să fi fost influențată. Din documente Richard, deși a domnit foarte puțin, pare să fi fost un om educat și religios, un comandant militar curajos, un administrator eficient, un bun legiuitor care a încercat printre altele să facă justiția mai accesibilă săracilor, a limitat unele abuzuri fiscale sau a susținut folosirea limbii engleze în legislație.
Cert este că în 2012 arheologii i-au descoperit scheletul pe locul fostei mănăstiri Grey Friars și cu tehnologia modernă l-au putut analiza. Scheletul a confirmat faptul că Richard avea scolioză, dar nu era cocoșat, un umăr era mai ridicat decât celălalt, dar nu avea brațul atrofiat. Cu toate acestea răutatea lui poate să fi fost un răspuns la marginalizarea sa de către societate, fiind o victimă. Excluderea, umilirea, stigmatizarea au contribuit la formarea identității sale.
Osemintele i-au fost reînhumate în martie 2015 la Leicester Cathedral, iar mii de persoane au venit să vadă timp de câteva zile sicriul expus și să-și prezinte omagiile. Dintre momentele artistice cele mai emoționante este de menționat lectura poemului Richard scris special de către Carol Ann Duffy și recitat de către actorul Benedict Cumberbatch, care se pare că este o rudă îndepărtată a lui Richard al III-lea. A fost o formă de reconciliere simbolică între Richard personajul dramatic creat de Shakespeare și Richard omul istoric.
Există un Richard al III-lea în fiecare din noi?
În această interpretare a personajului shakesperian răspunsul e: Da, dar într-o anumită măsură. Nu că am fi capabili de crimele pe care le înfăptuiește el, ci în sensul că personajul întruchipează impulsuri și conflicte umane care există, în grade diferite, în noi. Avem ambiții, invidii, o nevoie de control, de a căpăta putere, tentația de a manipula pentru a ne atinge scopurile. Richard devine o oglindă incomodă și te surprinzi că înțelegi și te regăsești în anumite impulsuri pe care preferi să nu le recunoști despre tine. În plus față de Richard, în noi există capacitatea de a ne controla și chiar dacă avem impulsuri similare, le gestionăm. Ne recunoaștem în el, dar îi condamnăm faptele și nu lăsăm partea întunecată, care e în fiecare din noi, să ne conducă. Recunoașterea nu înseamnă aprobarea acestor impulsuri, ci acceptarea faptului că ele fac parte din experiența umană. Așa devine Richard un avertisment despre ce se poate întâmpla când resentimentul, umilința sau ambiția devin singurele forțe care te modelează.
Shakespeare fără etichete: despre fragilitate, putere și identitate
În cadrul Festivalului Internațional Shakespeare Craiova 2026 au existat patru producții distincte inspirate din Richard al III-lea, din care eu am văzut trei, ratând doar Richard III (Franța) în regia lui Laurent Domingos a companiei: Minuit 44 & Les Mots Le Corps et La Note. Spectacolele văzute au fost Richard III (Israel) în regia: Itay Tiran al companiei: Gesher Theatre; Richard III (Moldova) în regia lui Petru Hadâr interpretat de către actorii Teatrului Național „Mihai Eminescu” din Chișinău și Richard 3. Omul (România) în regia: Șerban Fleancu a Teatrului Tony Bulandra din Târgoviște. Trei piese, trei viziuni, trei explorări distincte ale personajului shakesperian. Toate trei au fost un fel de reflecție asupra secolului XXI, pentru că în ele Richard seamănă mai puțin cu regele medieval descris de Shakespeare și mai mult cu un lider contemporan care își construiește puterea prin controlul discursului public și prin exploatarea fricilor colective într-o societate polarizată dominată de cultul puterii. Spectacolele românești diferă pentru că sunt un fel de studiu psihologic al puterii și al răului iar cel al teatrului din Târgoviște explorează cel mai mult complexitatea identității sale, se concentrează pe psihologia sa, motivațiile sale și raportul dintre marginalizare, ambiție și mecanismele puterii. Richard nu mai este monstrul fizic și moral, ci este o figură ambiguă ale cărui motive pot fi reinterpretate. Asta nu înseamnă că se neagă cruzimea sa, ci că ar trebui analizat prin prisma unei zone gri morale. Nu-i pe jumătate bun și pe jumătate rău, ci motivele și alegerile sale pot fi înțelese, chiar dacă nu le aprobăm moral. Nu este absolvit de responsabilitate, dar se invită la reflecție și empatie, încearcându-se să se înțeleagă mecanismele care stau la baza acțiunilor lui. După cum spune chiar titlul piesei, se încearcă recuperarea omului din spatele mitului.
Da, manipulează și înșeală pentru a obține puterea, dar el este și rezultatul unei societăți violente unde lupta pentru tron implică trădări și asasinate, doar că el își joacă rolul de personaj fără scrupule mai bine decât ceilalți. Ordonă și provoacă moartea rivalilor sau a unor membri ai familiei sale, dar comportamentul său poate fi o reacție la excludere, marginalizare, umilințe din partea lor. Își pune ambiția deasupra moralei, dar niciodată nu este ipocrit, el este mai sincer decât adversarii săi mărturisindu-și deschis intențiile. Este un personaj care comite fapte condamnabile, dar ale cărui motivații permit o analiză completă. Devine un personaj complex, nici bun, nici rău, marcat de resentimente și de nevoia de recunoaștere, iar în general punerile în scenă îl transformă într-o oglindă incomodă. Așa se naște întrebarea: Cine este vinovat -individul sau societatea care l-a modelat?
