Ofelia. Afterlife, spectacol al Teatrului Metropolis, de Dan Coman, prezentat în ziua a 3-a a Festivalului Shakepeare de la Craiova a avut un cumul de concepte puternice- tematic, dramatic, muzical, vizual, regizoral – ce au tratat condiția femeii într-o societate patriarhală. Montarea depășește a fi o simplă adaptare a piesei lui Shakespeare, ea este o creație nouă ce transformă tema morții într-o temă a regenerării, a regăsirii de sine, în care Ofelia devine un simbol al rezistenței feminine.
Ofelia cu imaginea ei spectrală se află sub luciul apei, într-o relație aproape organică cu ea, cumva prinsă între cele două lumi, într-un spațiu sub forma unei bucătării luminate difuz și acolo monologhează. Apa nu este decorul morții ei, spațiul în care identitatea ei începuse să se dizolve cu mult înainte de moarte, ci locul sigur unde acum poate să existe întreagă. Aici identitatea ei se schimbă, nu mai există prin raportare la ceilalți, feminitatea nu-i mai este un teritoriu controlat, corpul și emoțiile nu-i mai sunt administrate de către tată care sa-i spună când și pe cine să iubească, de către frate care să-i spună cum să se poarte, de către Hamlet care îi neagă iubirea, de către Gertrude care o privește ca un obiect matrimonial sau de către întreaga curte unde nu-i văzută decât ca un instrument politic decorativ. În apă, toate rolurile impuse ei se topesc. Apa este opusul lumii masculine al curții din Elsinore pentru că ea nu poate fi controlată complet, nu are formă fixă, nu respectă granițe.
Odată cu moartea, Ofelia s-a întors într-un element care seamănă cu vechia ei condiție: fluidă, instabilă și printre flori ofilite, tonuri acvatice, voaluri transparente, reflectă și se transformă. Toată viața ei a fost un ecou: ba fiica și sora ascultătoare, ba iubita blândă, dar tot timpul femeia care nu trebuia să ocupe prea mult spațiu. I-au cerut să fie mai puțin, să se micșoreze, să nu-i tulbure, i-au numit sensibilitatea și delicatețea nebunie, iar apoi s-au mirat că a dispărut în apă. Nu apa a ucis-o, ci felul în care era tratată, felul în care ceilalți vorbeau despre ea ca și cum sufletul ei ar fi fost o cameră prin care toți puteau intra fără să se șteargă pe picioare și fără să bată la ușă.
Acum, aici, apa o înțelege, nu-i cere să fie altcineva, a primit-o fără să o judece. În apă nu mai trebuie să joace niciun rol, ea îi permite să vorbească fără s-o întrerupă, să-și arate conflictele interioare, să-și găsească răspuns la întrebări, să-i ierte pe ceilalți și pe ea. Să-și găsească liniștea. Tragedia ei este profund contemporană, chiar și acum multe femei sunt obligate să se ascundă, să nu tulbure ordinea lumii, să ducă o viață interioară pe care nimeni nu vrea sau nu e dispus s-o audă. De ce să transformi sensibilitatea în culpabilizare și rușine? Sensibilitatea nu implică vină. Ea este capacitatea de a simți, de a percepe nuanțe emoționale, de a fi afectată de experiențe. Rușinea apare atunci când mesajul primit este nu „ai făcut ceva greșit”, ci „este ceva greșit cu tine”. Dacă unei persoane sensibile i se spune constant că este prea emotivă, prea vulnerabilă, prea afectată, ea poate ajunge să-și perceapă propria sensibilitate ca pe un defect. Tragedia Ofeliei nu a fost faptul că era prea sensibilă, ci că trăia într-un loc în care nu și-a putut exprima vocea, unde feminitatea ei nu a avut voie să existe liberă. Universul dimprejur era construit pe putere, control, supraveghere, iar ea era tratată ca un obiect slab și inutil.,
Piesa pune multe întrebări : De ce continuă Ofelia să fie relevantă pentru publicul de astăzi? Ce teme introduse în reinterpretare sunt actuale? Poate fi privită Ofelia ca un simbol al rezistenței feminine? Ce adevăruri transmite personajul interpretat magnific de către Antoaneta Cojocaru prin cântece și prin limbajul florilor? Ce rol au muzica, mișcarea și vizualul scenografic în raport cu textul?
Ofelia a fost văzută mereu ca un simbol al omului a cărui viață este modelată mai mult de circumstanțe și de forțe externe decât de propriile alegeri, dar în această piesă se metamorfozează, nu mai vrea să fie o figură literară asociată cu tema destinului tragic, vrea să aibă voce. O voce autonomă. Și o capătă. Retrăind momentele care au marcat-o, ea încearcă să treacă de ruptura psihică și să înțeleagă structurile de putere ce i-au fost impuse. Monologurile ei îi cuprind pe cei care au modelat-o, influențat-o și încearcă să aibă acum o comunicare autentică cu ei. Când corpul și mintea ei s-a fracturat, Ofelia nu a mai vorbit, ci a început să cânte, iar acum că se simte liberă și poate să se exprime, vindecarea începe tot prin muzică. Ofelia este reconstruită scenic și poetic prin cântec. Live bandul Beethoven Crisis alcătuit din Maria Bucur, Andrei Mancaș, Răzvan Balașov, Vlad Ploieșteanul îi stă alături, prin cântec, în procesul de eliberare, de redobândire a vocii interioare, a autonomiei. În multe opere literare și spectacole, cântecul simbolizează renașterea, libertate, dreptul de a exista și de a fi auzit, transformarea personală. Cântecul are o dimensiune psihologică, el poate fi asociat cu vindecarea experiențelor dificile, afirmarea și dezvoltarea sinelui, contribuind astfel la construirea unei identități autonome. Și în „Ofelia. Afterlife” cântecul funcționează ca un instrument de descoperire a vocii interioare, ca expresie a autonomiei, prin el Ofelia își revendică dreptul la exprimare, libertate, autodeterminare reușind să ierte și să se ierte.
Un alt instrument de eliberare a vocii interioare sunt florile pe care Ofelia le oferă spectatorilor. Ele devin un limbaj simbolic prin care exprimă ceea ce nu poate inițial spune direct, funcționând ca o formă de comunicare alternativă ce dezvăluie corupția morală a lumii din jurul ei. Florile au rolul de a transmite mesaje simbolice și morale: rozmarinul simbolizează memoria și nevoia de a nu uita adevărul despre crimă, trădare și suferință; panseluțele simbolizează reflecția, iubirea neîmpărtășită, sensibilitatea și fragilitatea sufletească; margaretele simbolizează inocența pierdută. Florile sunt, astfel, expresia vizibilă a căpătării vocii autonome, a vocii interioare eliberate.
Piesa se termină cu Ofelia ce se ridică deasupra luciului apei. În loc să fie absorbită de propriile suferințe, ea reușește să le confrunte și să le depășească. Ridicarea sugerează o ieșire din zona durerii, a reprimării și a tăcerii, găsirea propriei voci. Din ce în ce mai mult în dramaturgia contemporană, personajele feminine sunt adesea recuperate din poziția de victime pasive. Ofelia nu mai este doar fata care înnebunește și moare, ci o conștiință care își revendică identitatea. Ridicarea deasupra apei este un fel de renaștere simbolică simbolizând emanciparea, renașterea spirituală, trecerea către o nouă formă de existență sau de înțelegere de sine. Ofelia se desprinde de violență, manipulare și suferință, atingând un nivel superior de conștiință sau libertate. Ea s-a prăbușit pentru că a simțit prea mult și a fost absorbită de lume, dar acum se înalță ca un spirit poetic al rezistenței fragile.
După tragerea cortinei se nasc și mai multe întrebări : Cum se poate recuperara, în lumea de azi, vocea proprie, depășirea condiției de victimă și afirmarea unei identități autonome? Cum poate o femeie să existe într-o lume construită de și pentru violența masculină?
Un comentariu la „Ofelia. Afterlife. Ofelia ca voce autonomă”
Nu am fost de mult la o piesă de teatru, parcă îmi este dor