M-am întâlnit prima dată cu trupa The Tiger Lillies, trupa de muzică alternativă cunoscută pentru stilul său punk cabaret, acum patru ani, în cadrul Festivalului Shakespeare. Nu știu de câte ori trupa performase în România, dar sigur erau la primul concert în Craiova. Proiectul de atunci a fost „The Tiger Lillies perform Hamlet”, bineînteles bazat pe piesa lui Shakespeare. O să spui că Hamlet și The Tiger Lillies sunt produse culturale diferite, dar alăturarea lor a fost un succes, ambele abordând teme universale legate de condiția umană, moarte, tragedie, critica societății, îmbinate într-o estetică gotică, complexă. În 2024 trupa a fost iar prezentă în festival, de această dată cu un concert care s-a dovedit o experiență unică, fiind o combinație de muzică extravagantă, amestec de dark cabaret, chanson, punk, cu estetică vizuală puternică și o atmosferă dramatică, chiar macabră. Interesant mi s-a părut faptul că datorită versurilor evocatoare, spectatorii au fost provocați să își examineze propriile prejudecăți și să reflecteze asupra temelor discutate. Da, concertul sau mai bine zis concertele lor au profunzime, lucru din ce în ce mai puțin întâlnit în lumea nostră de azi copleșită de superficial. De când i-am întâlnit îi urmăresc pe social media unde sunt foarte activi și unde la fel ca în cântece satirează societatea și normele acceptate, aduc în prim-plan a probleme precum nedreptatea socială și mai ales politica. Îți sugerez să arunci acolo un ochi și o să-i îndrăgești și mai mult.
„A Macbeth Song” / „The Tiger Lillies in A Macbeth Song”
Anul acesta, trupa s-a reîntors pe scena Festivalului Shakespeare din Craiova cu un nou proiect bazat pe una dintre cele mai cunoscute și studiate lucrări ale dramaturgului englez- Macbeth, o capodoperă a teatrului tragic. Inițial am crezut că trupa a continuat colaborarea cu regizorul Philippe Quesne, cel care a pus în scenă versiunea piesei Hamlet, dar consultând programul festivalului am văzut că regizorul spectacolului „A Macbeth Song” / „The Tiger Lillies in A Macbeth Song” este de această dată Oriol Broggi. Broggi este unul dintre cei mai importanți regizori de teatru contemporan catalonez și fondatorul companiei La Perla 29. A pus în scenă multe montări poetice, vizuale ale textelor lui Shakespeare și a altor clasici. De cealaltă parte, Macbeth este una din cele mai întunecate piese ale lui Shakespeare, o piesă complexă și profundă, ce explorează întunericul naturii umane și care îi provoacă pe spectatori să reflecteze asupra dorințelor și consecințelor ambiției lor, așa că se potrivește stilului celor de la Tiger Lillies: cabaretul întunecat, grotescul poetic și estetica brechtiană. De fapt, The Tiger Lillies are la activ mai multe adaptări muzicale de succes a literaturii indiferent că este de copii sau de adulți. Literatura și muzica sunt două arte care pot spune aceleași povești, doar diferă modul de exprimare. Muzica evocă emoțiile intense prin tonuri, armonii, ritm, pe când literatura nu are la îndemână decât cuvintele.
Cum funcționează muzica în „A Macbeth Song”?
Trupa nu are rol de acompaniament, ci devine o prezență demonică, un spirit chemat parcă din greșeală printr-un vechi ritual teatral, care când e corul vrăjitoarelor, când o respirație străină, grea ce-ți coboară ca o mână rece pe ceafă, o invocație sau neliniștea apăsătoare care zboară peste sală și conduce acțiunea . În „A Macbeth Song” , muzica evocă emoții intense printr-o combinație de șoc estetic cu tempo scenic și linie melodică, de ironie și grotesc amestecate cu vulnerabilitate și energie viscerală. De fapt nu e vorba doar despre muzică, ci despre o experiență totală alcătuită din sunete, elemente vizuale cu iluminări și proiecții dramatice, performanță teatrală și multă, multă atitudine. Un fel de teatru sonor construit ca un hibrid între un concert, un cabaret gotic și o piesă de teatru shakespearian, un amestec demn de un carnaval funebru unde paranoia e împletită cu umor macabru, versuri ce reflectă tensiuni de tot felul conform temelor provocatoare ale dramei precum ambiția, trădarea, culpabilitatea, consecințele moralității compromise, tempo-ul scenic, refrene obsesive, toate acestea pe o muzică de fanfară cu o puternică expresivitate teatrală ce alunecă de la a fi puțin dezechilibrată pană la parcă ar fi beată. „A Macbeth Song” este cu adevărat un show.
Instrumentele și rolul lor teatral în „A Macbeth Song”
Tot încerc să descriu showul și încă n-am zis nimic despre multe, de rolul teatral al instrumentele folosite, de linia melodică, de estetica ușor recognoscibilă, de prezența scenică puternică a membrilor trupei The Tiger Lillies. La această trupă nici măcar instrumentele nu-s obișnuite. Adrian Stout cântă la contrabas, dar și la fierăstrău și theremin. Folosirea thereminului e magică pentru mine, practic corpul muzicianului devine parte dintr-un circuit electric. El nu are clape sau taste care să indice notele, corzi sau ceva fizic, în afară de două antene. La acest instrument se cântă fără să-l atingi. Magic, nu? Practic cele două antene controlează una înălțimea notelor, iar cealaltă volumul. Cu cât se apropie mâna de antena verticală cu atât nota va fi mai înaltă, iar cu cât se apropie de antena orizontală volumul scade. Sunetul produs de ele pare a fi supranatural, ca o voce de fantome. Adrian cîntă și la fierăstrăul muzical, tot un instrument neobișnuit. El are armonici bogate, produce note pure susținute de aceea este comparat cu vocea unei soprane. Este extrem de expresiv, ai mereu impresia că mai este un personaj pe scenă care geme și plânge, creând un efect sonor neobișnuit ce sugerează mister, paranoia, prezențe stranii.
Martyn Jacques este acordionist, pianist, chitarist și vocalist. Vocea sa de falset este unul din elementele distinctive ale trupei. Nu-i falsetul din operă, ci unul teatral, strident ca al unui predicator nebun. Poate trece ușor de la note fragile la țipete și tonuri ce par a fi demonice. Ca și stăpânirea tehnicii thereminului de către Stout, obținerea stăpânirii acestei tehnici cred că este ușoară, însă lui Martyn ii vine natural. Folosirea acordeonului a dat frâu liber imaginației creionând perfect dansurile grotești al vrăjitoarelor. Pianul este folosit minimalist mai mult pentru a puncta acordurile repetitive.
Percuția care este apanajul lui Budi Butenop dă un amestec specific de senzații și emoții în funcție de tempo, contextul în care intervine, dar sugerează decadență și degradare amestecată cu neliniște și tensiune sau ironie și grotesc. tot acest haos controlat îți dă senzația de alienare, de febrilitate, te încarcă cu o energie nervoasă, aproape maniacală. Per total senzația mea a fost că sunt într-un carusel decrepit, dintr-un film de groază, care scârțâie din toate încheieturile, dar continuă să se rotească într-o lumină clarobscură ce totuși mă lasă să întrezăresc, slavă Domnului, că nu-s singură. De fapt, cel mai bine pot rezuma acest act artistic cei din trupă, așa că am selectat câteva cuvinte postate de ei, pe social media.
‘‘Tiger Lillies s-au întors la Craiova într-un spectacol care cântă Macbeth până când tragedia începe să miroasă a alcool ieftin, circ ambulant, fum de han și sânge uscat pe mâinile oamenilor care au uitat de ce ucid. Aici începe Oriol Broggi, împreună cu Tiger Lillies, această experiență scenică ciudată, barocă și decadentă de la Festivalul Internațional Shakespeare Craiova, unde Shakespeare este trecut prin cabaretul berlinez, prin grotescul expresionist și prin muzica metafizică a mahalalei, până când tragedia scoțianului ambițios începe să semene cu ultimul concert susținut într-o lume deja (con)damnată. Tiger Lillies nu intră în spectacol ca muzicieni care acompaniază acțiunea. Ei sunt cei trei vrăjitori ai spectacolului. Ei sunt febra lui. Ei sunt conștiința răului. Acordeonul lui Martyn Jacques scârțâie ca o ușă de criptă. Vocea lui subțire și aproape isterică pare că vine dintr-un azil populat cu clovni morți și profeți alcoolici. Aici are loc marele triumf al producției: Macbeth încetează să mai fie o tragedie solemnă și devine o baladă gotică despre oameni prea mici pentru propriile lor fantasme de putere. „Witches Chant” deschide seara ca un ritual satanic de taverna. Cele trei vrăjitoare nu mai sunt bătrâne misterioase din tradiția gotică, ci un fel de cântărețe de cabaret apocaliptice și decrepite care îți prezic viitorul în timp ce îți fură sufletul. Ritmul obsesiv, aproape tribal, creează senzația că tragedia este deja decisă înainte ca Macbeth să rostească primul cuvânt. În „Avarice”, Tiger Lillies reușesc să facă ambiția simultan ridicolă și monstruoasă. Macbeth apare ca un copil posedat de ideea coroanei, un om orbit de propria lui lăcomie de mărire. Martyn Jacques cântă despre lăcomia lui cu o ironie veninoasă, parcă alinându-l și luându-l în râs în același timp.
Oriol Broggi înțelege foarte bine că adevărata tragedie a lui Macbeth constă în infantilismul acestei dorințe de putere care îl devorează din interior. „Crimă” și „Camera Uciderii” mută spectacolul într-o zonă aproape insuportabilă: percuția bate ca niște inimi bolnave, lumina taie scena în fâșii aspre, iar actorii de la La Perla 29 se mișcă ca oameni prinși într-un mecanism pe care nu mai pot să-l controleze. În această punere în scenă, sângele nu are nimic din semnificația shakespeariană decorativă a cuvântului. Are ceva domestic, aproape banal, ceea ce îl face infinit mai neliniștitor. „Profeții Întunecate” este probabil momentul în care spectacolul devine cu adevărat halucinant. Thereminul și acordeonul creează o atmosferă de coșmar expresionist, ca și cum Murnau ar fi regizat un concert într-un azil de nebuni. Macbeth începe să nu mai facă distincția între destin și propriile sale obsesii. Vrajitoarele nu îl manipulează direct. Ele îi oferă doar ceea ce deja exista în el. Ei îi oferă doar ceea ce exista deja în el. Aici se află marea adevăr a regiei lui Broggi: răul nu vine din afară. Răul vine din dorința omului de a asculta vocea care îi spune că merită mai mult decât ceilalți. Lady Macbeth apare magnific în secvențele „Nebună” și „Păcat Mortal”. Ea nu este femeia-demon interpretată convențional, ci un trup erodat încet de vinovăție și delir. Muzica încetinește, devine aproape liturgică, iar scena începe să semene cu un mortuar în care două suflete putrezesc împreună. Nebunia nu explodează teatral. Se infiltrează încet, ca umezeala într-un zid vechi. Și chiar când tragedia riscă să devină apăsătoare până la sufocare, Tiger Lillies introduc grotescul cu „Lie Lie Lie” și „Red Hand”, care transformă groaza într-un număr de cabaret. Publicul râde, apoi se oprește brusc din râs, exact în momentul în care înțelege că râde de propria sa fascinație pentru violență.
Aici spectacolul devine extraordinar. Broggi și Tiger Lillies înțeleg că lumea contemporană consumă tragedia exact ca pe o formă de divertisment. Macbeth devine astfel un spectacol grotesc despre societăți care transformă sângele în spectacol colectiv. În „No Tears Cried”, totul este golit de emoții. Macbeth nu mai este un tiran. Nu mai este nici măcar un criminal. Este doar un om complet consumat, incapabil să simtă ceva autentic. Vocea lui Martyn Jacques devine aproape țipătul unui clovn obosit după ce circul s-a terminat. Iar spectacolul atinge adevărata sa frumusețe: momentul în care grotescul se destramă și dezvăluie, pentru o clipă, singurătatea profundă a personajului. Finalul cu „Thank You, Good Night” este devastator tocmai din cauza ușurinței aparente. După două ore de omoruri, delir, cântece satanice și fantezii de putere, artiștii salută publicul ca după ultimul recital într-o lume care tocmai s-a sfârșit. Nu există moralitate. Nu există purificare. Nu există purificare. Nu există pace. Doar senzația că omul continuă să danseze absurd chiar și atunci când totul din jurul lui se prăbușește.”
Dualitatea muzică și joc actoricesc
Macbeth tratează profund teme referitoare la identitate, ambiție, moralitate și natura umană, căutând de răspunsuri la întrebarea -Cine sunt eu? pe tot parcursul călătoriei psihologice și emoționale a personajului. Conflictul intern al show-ului și metamorfozarea personajului după întâlnirea cu vrăjitoarele e foarte bine pus în scenă și mai ales foarte bine punctat cu ajutorul muzicii interpretate grandios de către Tiger Lillies. De fapt, cred că tocmai ei ca element supranatural (corul vrăjitoarelor) provoacă prima criză de identitate a personajului. Dar și actorii Jenny Beacraft, Sam Gillett și Stefán Halldórsson au un rol foarte important. Îndoielile identitare se amplifică și datorită faptului că cei doi actori bărbați fac mereu schimb de identitate, motiv ca întrebarea să devină tema centrală în dezvoltarea intrigii. După îndeplinirea ambițiilor prin acte violente urmează alienarea, dezintegrarea identității, reflecția asupra alegerilor făcute și transformarea lui Macbeth duce iar la schimbul de roluri între actori. La un moment dat, așteptam ca vreun actor să spună câteva vorbe ca să-mi dau seama pe cine interpretează. După un timp am realizat că Macbeth purta mereu o haină gen hlamidă și așa îl reperam, dar a venit și momentul când ambii actori purtau așa ceva. Pas de mai ghicește cine cine-i. Tot la identitatea prin putere cred că se făcea aluzie, cum puterea e efemeră, iar cea construită pe baze violente și înșelăciuni e incapabilă să aducă stabilitatea și împlinirea. Finalul show-ului te lasă să reflectezi nu numai la căutarea identitară a lui Machbeth, la cine este responsabil pentru acțiunile violente: el, destinul sau ambele, ci și la propria identitate în fața provocărilor zilnice.
Există predestinare? Aș spune că nu poți să alegi cărțile pe care le primești la începutul jocului, dar alegi cum le joci. Pentru unii, cărțile inițiale oferă mai multe oportunități, pentru alții, mai multe obstacole, dar rezultatul final nu este determinat exclusiv nici de cărți, nici de jucător. Practic, este mai util să ne concentrăm asupra părții pe care o putem influența.
Tu din ce perspectivă privești „predestinarea” – religioasă, filosofică sau personală?
2 comentarii la „„The Tiger Lillies in A Macbeth Song” la Craiova”
Eu ma situez cam la jumatatea axei intre predestinare si liberul arbitru. 🙂
Am urmărit pe social media evenimentele și chiar am apreciat reprezentațiile, implicarea, spectacolul. M-am gândit chiar să-mi programez în așa fel lucrurile pentru a putea participa la un eventual viitor eveniment.
Mulțumesc pentru informații și că ai împărtășit opiniile și impresiile cu noi!