O aventura virtuala in jungla filmului Jumanji

Eram scufundata in frica, poate din cauza ca intreaga noastra societate se teme de ceva, mai ales in acest context de criza economica, asa ca am inceput un tratament al ei langa un psiholog in terapia comportamentala cognitiva si m-am indragostit de el. Era si greu sa-i rezisti, arata ca Dwayne Johnson, iar cand mi-a propus sa fac parte dintr-un proiect nou, „Jumanji”, nici n-am clipit. Urma sa ne conectam ambii la o consola de jocuri si sa-mi infrunt gradat temerile printr-o  aventura virtuala bazata pe filmul de actiune „Jumanji”. Apropo, stii ca pe 29 decembrie 2017 va avea premiera in Romania partea a doua a filmului  „Jumanji: Aventura in jungla”?

O viata intreaga m-am agatat de siguranta, dar astfel m-am lipsit de anumite lucruri ce ar fi putut sa se intample, acum o sa risc. Ai putea crede ca sunt norocoasa ca nu am trecut prin situatii extreme, dar adevarul este ca evolutia are loc astfel, numai atunci inveti sa pretuiesti ceea ce conteaza cu adevarat, viata.

Experimentul era simplu si urmarea sa pot accepta ca temerile mele, desi sunt neplacute, se pot controla usor si nimeni nu a murit din asta. Exista ceva cu care omul a trait intotdeauna si cu care va trai alaturi toata viata- frica.  Pentru a o depasi trebuia sa traiesc cat mai real anumite experiente, sa-mi gestionez senzatiile fizice si emotionale. Momentan traiam altfel de emotii afective, astfel ca uitasem de toate fricile, tot ce vedeam era colorat in roz si n-am intrat in experiment decat de dragul lui.

Mi-a promis un fel de upgradare prin computer in doua moduri: unul comportamental deoarece intram in contact cu obiectul fobiei pana cand disparea teama si prin psihoterapie cautand originea reala a fobiei si a-i vindeca cauza. Frica este un produs al creierului, asa ca a fost creat un program care o inverseaza, totul pe baza de siliciu. La aceasta existenta digitala ma conectam cu ajutorul unor ochelari virtuali si urma sa-mi infrunt temerile intr-un mod gradat, avand doar o doza mica de inconfort. Intram intr-un fel de paradis artificial, o jungla creata de un programator, pentru a-mi repara mediul biologic al mintii, iar Dwayne supraveghea aceste exercitii si ma indruma. Ideea era sa ma pot bucura de natura si sa uit de fata mai putin prietenoasa care o constituie intalnirea cu un animal salbatic, invatandu-ma cum ar trebui sa reactionez.

A inceput experimentul. Eram in baie, voiam sa fac dus, cand deodata apare un monstru de paianjen cu o mie de ochi si picioare paroase. Totul parea atat de real incat am tipat. O frica inficosatoare m-a cuprins, inima a inceput sa galopeze, mi s-a facut greata si aproape ca am lesinat. Stateam imobila incercand sa-mi adun puterea necesara de a parasi baia, cand Dwayne m-a luat de mana si impreuna am prins paianjenul cu un cleste care mi-a aparut pe ecranul ochelarilor, in partea drepta sus.O aventura virtuala in jungla filmului Jumanji

Experimentul doi. Eram pe o ambarcatiune plutitoare, care mangaia apa unui fluviu larg din jungla. Murmurul insectelor nastea cantece. Soarele cadea in apa si se stingea in noapte, dar pe maluri era mare agitatie. Bastinasii aduceau arbori taiati pentru a-i incarca pe ambarcatiune. Ma uitam trista la acesti copaci pe care industria ii va transforma in bani, iar oamenii in deseuri, cand am vazut frunzele de langa mal ca se agita. Apoi am auzit sunetul pe care-l facea apa cand mangaie un corp si uitandu-ma peste babord am vazut un crocodil mare care pandea unul din muncitori. Mi s-a activat sistemul de risc, structura de neuroni specializati determinata de cortexul cerebral a oferit informatiile de pericol rapid ochelarilor si in dreapta sus a ecranului mi-a aparut o pusca. Vrand s-o iau am atins din greseala consola si deodata m-am trezit in pielea bastinasului vanat.

Ce era de facut? Cum puteam inversa rolurile? Am incercat sa-mi dau jos ochelarii, dar n-am putut. De ce nu aveam nicio arma activata? Cat de real era jocul? Care era riscul? Cum trebuia sa gestionez vortexurile de emotii care ma indemnau sa-mi pierd controlul?  Nu ma puteam misca, nu puteam scoate o vorba. Treceam printr-un episod de depersonalizare ca la consumatorii de substante psihoactive? Inima-mi batea puternic mai sa-mi sparga pieptul, aveam furnicaturi prin tot corpul si eram ametita, semn ca respiram anapoda. Prin vene imi circula gheata. Stateam, dar ma simteam ca si cum as fi intr- un roller coaster. Tot ce voiam era sa fug departe de acest corp care nu-mi apartinea. Mi-am spus – rabdare, nu intra in panica,  te salveaza Dwayne. De unde, ca nu-l  zaream, de fapt toti oamenii disparusera, eram doar eu si cu crocodilul, fata in fata.

Am evaluat repede situatia, nu avea sa-mi vina nimeni in ajutor, trebuia sa ma descurc singura. Distanta pana la crocodil era de vreo 25 de metri, suficient cat sa reusesc sa ma retrag usor din apa catre uscat, unde m-as fi aflat mai in siguranta. Incercasem sa evit contactul vizual, deoarece stiam ca putea fi interpretat ca un semn de agresiune, dar pe furis urmaream ochii care ieseau la suprafata din apa murdara. Statea si ma fixa.O aventura virtuala in jungla filmului Jumanji

Facand eforturi disperate sa respir rar si adanc, am reusit in sfarsit sa-mi misc picioarele. Tocmai cand am atins malul, Dwayne mi-a smuls ochelarii. Era rosu la fata si in mana tinea cablul ce il smulsese din priza.  M-a imbratisat si isi cerea mii de scuze.  Se defectase consola, in experiment trebuia sa apara un simplu sarpe de apa si nu un ditamai crocodilul. Avea sa-mi dea si o veste buna, suprasolicitarea imi activase vointa de a supravietui, astfel incat de acum incolo eram perfect capabila sa-mi controlez temerile si sa actionez in consecinta, transformandu-mi frica intr-o emotie pozitiva, proportionala cu situatia.

De atunci am calatorit mult prin lume si mi-am dat seama ca o mare parte din ceea ce este necesar intr-o expeditie nu este latura fizica, ci cea mentala. Atitudinea este esentiala atunci cand parasesti casa si cand te confrunti cu situatii noi ce te scot din zona de confort.


Acest articol a fost scris pentru competitia SuperBlog 2017

10 comentarii la „O aventura virtuala in jungla filmului Jumanji

  1. Poza cu păianjenul ăla m-a înfiorat rău, vai ce urât e! Avem temeri comune. Și eu am vorbit despre, dar nu am avut curaj să scotocesc și după poze, mi-a ajuns experiența imaginară din junglă, nu am vrut să și văd urâciunile astea, însă tot n-am scăpat… uf!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.